Pentru unii, 13 e număr cu ghinion. Pentru alţii, e magic, e fericire, e viaţă. 13 este numărul copiilor familiei Zevedeanu, cu gemeni cu tot. Cu nepoţi şi strănepoţi, ajunge la 80 şi alţi trei sunt pe drumul către această lume. „Ei sunt toată averea noastră“, spun cei doi soţi trecuţi de mult de nunta de aur.
Pe strada Grădiştei, din Craiova, în spatele unui gard înalt din lemn măsliniu, se iveşte o căsuţă modestă, cu trepte la intrare. În cele trei camere, înşiruite una după alta, au crescut cei 13 copii ai familiei Zevedeanu. Pe primul, Aurica l-a făcut la 18 ani, când nici nu se dumirise bine ce înseamnă viaţa de femeie măritată. „La 40 de ani am născut gemeni, iar ultimul copil l-am avut cinci ani mai târziu. Levi a murit la două săptămâni şi aşa au rămas doar şapte fete şi şase băieţi. Eu mi-am făcut datoria de mamă. Am urmat cuvântul Domnului, care spune «creşteţi şi înmulţiţi pământul». Noi suntem în credinţă. Ştiţi, ţiganii şi pocăiţii fac copii mulţi“, povesteşte Viorica, dând jos baticul care-i acoperă capul. Acum are 75 de ani. N-a muncit niciodată decât pentru familie. De altfel, cei 13 copii de vârste diferite nu-i mai lăsau timp pentru altceva. Între timp, părul i-a albit şi inima îi cere să joace după cum bate ea. În cămăruţa lor, stau amândoi soţii înconjuraţi de amintiri. N-ar schimba nimic din viaţa pe care au trăit-o.
Credinţa nu se moşteneşte
Până nu ai copilul tău, nu ştii cât de greu e. „Bărbatul meu făcuse odată un calcul, să vedem cât am stat gravidă: vreo 11 ani din viaţă. Şi, pe urmă, câte scutece am spălat! Şi ce scutece, că nici nu aveam pe-atunci! Foloseam trenţe, nu era cu pamperşi, ca acum“, spune Viorica, uitându-se la o fotografie de familie.
Când Ştefan Zevedeanu a ieşit la pensie, la 62 de ani, s-au strâns toţi copiii acasă. „Acum e dificil să-i mai aducem pe toţi, pentru că sunt împrăştiaţi prin toată Europa. Nu toţi sunt adventişti, căci credinţa nu se moşteneşte. Eu am rămas aici, în casa părintească, şi mai am un frate pe o stradă vecină. Oricum, o nuntă putem s-o facem numai cu familia, că verii nici nu-i cunoaştem pe toţi!“, râde Ovidiu, mezinul soţilor Zevedeanu.
„Aş fi vrut să-l întrec pe tata“
Viorica îşi aminteşte că, înainte să se nască prâslea, bărbatul ei a avut un vis: „«O să naşti un băiat blond, cu ochii albaştri», mi-a spus atunci şi întocmai aşa a fost. Şi apoi l-a visat pe mezin în uniformă şi pe mine în pat. Şi s-a întâmplat ca, atunci când era el la armată, eu să mă îmbolnăvesc rău“. Se scutură îngândurată şi se uită la Ovidiu, care se joacă acum cu primul lui copil. A devenit, la rândul său, părinte. „La cât a fost de cuminte fata noastră, nici n-am putea să nu mai facem alţii. Cred că o să ne oprim la şapte“. Se uită cu faţa luminoasă la mogâldeaţa gălăgioasă care se agită în pat şi adaugă râzând: „Aş fi vrut să-l întrec pe tata, dar sunt deja bătrân, am 30 de ani. Dacă m-aş fi însurat pe la 20 ar fi fost altceva. Oricum, nu acceptăm împotriviri, pentru că e o crimă cu premeditare să nu laşi copiii să se nască. Noi îi considerăm o binecuvântare, nu o povară. Rodul pântecelui este o dovadă de iubire primită de la Dumnezeu. Şi apoi, fiecare are o dorinţă în viaţă: unii vor avere, bani. Noi le considerăm pe acestea trecătoare. Averea o s-o facem în cer“.
Timotei, cel cu 11 prichindei
Mezinul familiei n-ar fi singurul care calcă pe urmele tatălui. Timotei, unul dintre Zevedeni, care locuieşte acum la Anina, are 11 prunci. „El era cel mai bolnăvicios“, povestesc părinţii. „Dacă era să ne luăm după doctori, nu trăia mai mult de 20 de ani. Dar Dumnezeu a vrut altceva. A avut aşa drag de copii încât a luat două fete şi un băiat de la orfelinat, să-i crească pe lângă ai lui“. Ştefan îşi priveşte nevasta, care i-a fost alături atâta amar de vreme. Sunt convinşi amândoi că, de acolo, de sus, cineva i-a ocrotit: „N-am fost niciodată dator la nimeni. Din contră, împrumutam pe alţii. Am avut de toate, chiar dacă eram mulţi. Parcă cineva ne veghea permanent“, continuă bărbatul.
Fiul lor îi priveşte cu mândrie şi recunoştinţă. „Nu mulţi aveau echipă de fotbal cu tot cu rezerve în familie“. Râde fericit. „Tata venea de la Electroputere, se urca pe bicicletă şi pleca la stupi. Dumnezeu i-a binecuvântat cu înţelepciune şi i-a învăţat să fie chibzuiţi. L-am întrebat odată ce avere are şi mi-a răspuns: «Averea mea sunteţi voi. Copiii nu putrezesc, nu ruginesc. Nu sunteţi ca banii, azi da, mâine ba. Voi rămâneţi veşnic…»“.
